Dumnezeu e mall-ul sau despre manipulare contra manipulării

Programul 9G (Noua Generație) al Teatrului Național din București a produs până acum câteva spectacole total atipice pentru instituția de la Km 0, mereu criticată, și totuși mereu punct de reper și pentru public, și pentru artiști. Spectacole total atipice pentru că aduc adierea unei gândiri noi în regia de teatru din România, care își caută drumul în rândul generațiilor tinere – adesea obligate de condițiile sociale să monteze altceva decât ar vrea, ar putea sau le-ar reprezenta. Programul 9G le oferă acum o sală și o umbrelă – rămâne de discutat cine și cui face un serviciu de imagine, până una-alta, e evident că Teatrul Național din București se alege cu câteva producții proaspete și cu eticheta că ajută tinerii, iar tinerii se aleg cu un spațiu pus la dispoziție și cu o oarecare formă de vizibilitate.

N-a trecut mult de când a avut premiera cel mai recent spectacol din cadrul Programului 9G, „Ziua în care nu se cumpără nimic” de Kim Atle Hansen, în regia lui Horia Suru, aflat acum într-un moment relativ prolific al carierei. Este vorba despre al doilea dintre proiectele lui selectate în cadrul 9G, primul fiind „ArtOrchestra”. Și dacă „ArtOrchestra” este doar o formă de teatru comercial, un fel de nadă simpatică pentru publicul larg, care vrea puțină muzică, puțină relaxare, puțin amuzament și cam atât (mai degrabă nereprezentativ pentru adevăratele preocupări ale lui Horia Suru, așa cum o arată celelalte spectacole ale lui din ultima perioadă), „Ziua în care nu se cumpără nimic” e la antipod. E acid, e violent, e revoltat, e indignat, e teatru de atitudine. Și, mai mult, montarea în sine se încadrează în trendul actual care se străduiește să vină din Occident, nefiind lipsită de proiecții video, de o desfășurare de mijloace tehnice (cât mai multe și cât i-a permis sala), de un tip de interpretare distanțată, de mult zgomot…

Până acum, Horia Suru a fost mereu surprinzător. Nu seamănă cu sine de la o montare la alta. Și, deși ar putea părea că încă își caută stilul, e, totuși, ceva mai mult de-atât. Horia Suru este un regizor flexibil, care se adaptează foarte bine și publicului unui anumit spațiu, și unui anumit text, și unei anumite echipe, iar „stilul” lui în acest moment este tocmai lipsa unui fir roșu foarte vizibil. Dacă în „Cockoși”, de la Teatrul Act, unul dintre cele mai valoroase spectacole create în București și nu numai, în ultimii ani, una dintre cele mai bune propuneri ale stagiunii trecute, face o demonstrație de cum să conduci interpretarea actorului, o mostră de ritm și tensiune autentică, nesusținută de aproape niciun mijloc exterior, în spectacolul de la TNB regizorul alunecă aproape cu totul în cealaltă direcție. Ecranele mari de pe scenă au un impact violent, cuvintele lăsate să demonstreze singure, curg încet, în primele minute, creând un spațiu mental puternic definit, pentru că ating subliminalul, precum reclamele, muzica este și ea tare, agresivă, iar scopul este evident. Societatea în care trăim ne manipulează într-o direcție – consumerismul etc. –, suntem sclavii mall-ului, suntem sclavii imaginii, suntem obsedați de oferte la haine, mâncare și orice produse, suntem obsedați de noi înșine. Textul lui Kim Atle Hansen – dramaturg, actor și activist norvegian, autor al mai multor piese de teatru care tratează probleme ale societăţii actuale, angajat al Norske Theater, Oslo – încearcă să „manipuleze” în direcția cealaltă. Să trezească, să atragă atenția. Iar problemele expuse sunt cele cu care se luptă lumea noastră în fiecare zi: consumerismul și exploatarea muncitorilor din lumea a treia, democrația și diversele ei fețe, ipocrizia, problemele vârstei a treia, mass-media, afectarea vieții de cuplu, feminismul, sexualitatea, sistemul de creare a vedetelor etc. etc. etc. Nu rămâne aproape nimic deoparte. Iar Horia Suru, așa cum alege să pună în scenă textul, îi respectă bine sensurile și îl montează ca pe o convenție performativă, departe de orice implicare emoțională, ceea ce aduce cu sine automat un tip de joc asumat artificial, schematic, demonstrativ.

Cele câteva povești schițate în text au toate același scop: toate drumurile duc la mall. Mall-ul este Mecca secolului 21. Femeia se construiește pe sine – fizic și psihic – așa cum crede că îi dictează bărbatul. Iar societatea în sine a ajuns în punctul în care fiecare este puternic depersonalizat. Un cuplu – format dintr-o reporteriță (Ilinca Hărnuț) și șmecherul din lumea noastră, revoltat doar teoretic și descurcăreț oricând și oriunde (Rolando Matsangos) – în timp ce își caută echilibrul sexual se hotărăște să arunce puțin în aer lumea căreia îi aparțin. Și merg la mall. Tot acolo merg și bătrânii dintr-un azil, care au ieșit cu pancarte la „Revoluție” și între timp eșuează la o înghețată… la mall. Iar Ana (Simona Cuciurianu), o vânzătoare într-un magazin de haine din mall, ar arunca și ea puțin lumea în aer pentru că fosta ei colegă, între timp cântăreață-vedetă, va susține acolo un concert. Iar cântărețele care vor să salveze planeta și fauna planetei habar n-au pentru ce cântă, în afară de propria imagine. Desigur, nimic nou sau surprinzător în această imagine a societății desenată în textul dramaturgului norvegian. Ceea ce e valabil și pentru spectacolul lui Horia Suru.

Actorii se supun (bine) unei montări al cărei scop este în primul rând unul social și acționează cu toții ca o trupă legată, cu momente de umor negru, mai ales în scenele din azilul de bătrâni, încarnând lipsa de individualități a unei lumi în care Dumnezeu e mall-ul. Sunt cu toții și personaje, și naratori, un fel de scheme ale lor înșiși, trimise în joc pentru a demonstra o idee și, într-un fel sau altul, pentru a manipula împotriva unei alte forme de manipulare. Inserturi, imagini filmate în fața Teatrului Național într-un montaj inteligent care surprinde, de asemenea, felul cum funcționează mass-media, care imită inteligent tipul de reportaj de televiziune livrat de dimineața până seara „de la fața locului”, cu aceleași inflexiuni și aceleași idei… Însă spectacolul nu trece dincolo de acest nivel: arată în mic o realitate pe care o trăim în fiecare zi. O realitate populată de personaje schematice (din care facem parte și noi), o realitate în care ne supunem aceleiași „societăți a spectacolului” din care facem parte, în care suntem și naratori, și personaje. E mult? E puțin? Mergeți la TNB și veți afla (sau nu) răspunsul!

Teatrul Național București

„Ziua în care nu se cumpără nimic”

Regie: Horia Suru

Asistent regie: Mădălin Hîncu

Distribuție: Simona Cuciurianu, Cristina Găvruș, Ilinca Hărnuț,

Rolando Matsangos, Emil Măndănac, Andrei Morariu, Olivia Niță

Live DJ: Andreea Veder

Video artist: Răzvan Mihalachi / Special Effects: Daniel Radu

Scenografie: Arh. Bogdan Costea / Asistent scenografie: Ana Ivan

Costume: Anca Miron / Make-up artist: Diana Ionescu

Pregătire vocală: Monica Ciută

Fotograf: Alexandra Paşca

Producător delegat: Ionuț Corpaci-Teodorescu

Coordonator CCCT „Ion Sava”: Cristiana Gavrilă

Un articol de Monica Andronescu preluat de pe Yorick.ro

Adaugă comentariu nou

Filtered HTML

  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Taguri HTML permiseŞ <a> <em> <strong> <cite> <blockquote> <code> <ul> <ol> <li> <dl> <dt> <dd>
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.